Analize, analize, calcule, analize… De la o vreme nu fac altceva. Înainte când nu ştiam cum să ies din impas. Îmi ziceam scarletian că altădată mă voi gândi la problema x sau y sau adoptam soluţii de compromis care amânau rezolvarea problemeie până la un moment dat, care, de fapt, speram să nu mai vină niciodată.
Tot ceea ce făceam a stat sub semnul improvizaţiei şi al gândirii pe ultima sută de metri. Decizii luate pentru siguranţă sau pentru orgolii dar, de fapt, fuga de a-mi lua viaţa de gât şi de a o scutura bine, de a accepta atitudini şi comportamente care nu îmi plac din comoditate, dorinţa de a fi lângă persoanele respective sau din alte motive stupide, absurde. De a mă scutura pe mine bine, de fapt.
În tot ceea ce făceam şi, de ce să mint, în ceea ce fac, reacţiile la orice apare în viaţă apar atunci când nu mai am cale de întors sau după ce a fost prea târziu. Şi atunci trebuie fie să mângâi, fie să mă iau la trântă.
O vreme am ezitat să mai scriu pentru că cineva îmi spusese că numai frustraţii scriu în bloguri. Este şi o parte de adevăr. Şi am plecat capul în faţa persoanei, în loc să îi spun că oi fi o frustrată, dar măcar scriu şi încerc să mă înţeleg şi să mă cunosc mai bine. Că ştiu că nu sunt cea mai, cea mai de sus, dar nici cea mai de jos şi că eu sunt sinceră fără să ţip că sunt aşa. De fapt, locurile în care scriu sunt oglinzi de-ale mele.
Fac pe dura şi încă nu ştiu cum să arăt că, de fapt, ţepii sunt doar ca să sperie de la distanţă. De prea multe ori mi-am contrazis prin acţiunile din real, gândurile. De frica de a nu fi acceptată aşa cum sunt. De ciudăţenia care mă face să mă deschid greu în faţa oamenilor, chiar şi în faţa celor pe care îi iubesc.
Şi uneori sunt atât de proastă încât să nu văd că sunt o mână de oameni care, chiar ţin la mine şi care, cu mai multă încăţânare decât mine, au tras de mine să nu mă mai bag în vizuină. Care, cu sau fără întrebări, încearcă să mă facă să arăt ce închid în mine, să nu pic din nou. M-am tot gândit că vor fugi atunci când vor vedea tot ce zace în mine. Acum îmi dau seama că cei care vor fugi, sunt cei care nu vor, de fapt, să mă cunoască. Şi apoi nu pot rămâne toţi cei la care ţin lângă mine. Şi dacă nu îi gonesc eu, atunci îi poate depărta viaţa. Deci… până la urmă tot s-ar întâmpla ceea ce nu doresc. Şi aş trăi cu regretul că nu am spus multe lucruri care poate ne-ar fi făcut bine să le ştim. Am început să îmi asum riscul de a pierde pe cei din jurul meu. Până acum, nu s-a întâmplat asta. Deci, greşeam eu.
Precaută în viaţă am fost tot timpul. Precauţia nu este întotdeauna rea. Dacă mă gândesc că, până acum, precauţia la fumatul la serviciu m-a salvat de amenda de 500 de lei. Dar, precauţia şi logica în tot ceea fac mai mult mă ţine pe şi în loc. Stau încă aşezată într-un cerc magic, credeam eu protector, de unde urmăream pe cei ce erau în viaţa mea, pe care nu îi lăsam însă să intre dincolo de linia magică.
Sunt mereu în căutarea unui echilibru. Fără să îmi dau seama că pot fi şi iubită şi amantă şi că asta nu încalcă nimic din ceea ce însemn eu. Ci doar îmi dă libertatea de a fi cum vreau. Îmi doresc dependenţa şi independenţa, liniştea şi zarva, simplitatea şi complicatul, joaca în noroi şi rochia cu crinolină. Asta sunt. Un amestec de conservatorism şi nonconformism. Până acum credeam că, dacă nu spun unele lucruri sunt mai respectată, că dacă nu acţionez într-un anume mod, îmi va fi bine. Nu este aşa. Încă mă mai cenzurez, dar mult mai puţin. Nu ştiu dacă sunt luptătoare sau supravieţuitoare – acum nici măcar nu mai contează. Sunt multe lucruri pe care încă mi-e greu să le fac, dar, stângace am început să le fac.
De ce fac toate astea? Pentru că anul acesta a trebuit să încep să trag linie şi să adun. A trebuit să îmi asum riscuri pentru nişte situaţii în care oricum o dădeai tot suferea cineva. Am ajuns la un capăt de drum de unde aveam de ales fie să rămân pe loc, fie să găsesc cărarea ascunsă. Stând în punctul acela, mi-am dat seama că amânările nu au făcut altceva decât să creeze şi mai multe probleme şi să le complice. Nu am tăiat nodul gordian ci, pentru prima oară în viaţă, am ales pentru mine şi am optat soluţiile pentru mine.
Renunţarea la plasa de siguranţă îmi dă încă tremur şi ezitări. Nu este nici aruncatul în gol în orice. Înseamnă doar să învăţ să spun ce gândesc şi ce simt cu cei care îmi sunt aproape. Înseamnă să îmi arăt fragilitatea, nu să o ascund ca o slăbiciune. Sunt şi eu ca toată lumea. Îmi place să fiu alintată, îmi place să fie cineva care are grijă de mine, care să se sfătuiască cu mine, care să facă gesturi calde sau să mă surprindă, dar care să nu îmi îngrădească independenţa şi care să aibă răbdarea să vadă toate acestea în mine. În acelaşi timp, îmi place să recunosc că orice este posibil în viaţă şi că, între siguranţa unei stabilităţi de suprafaţă, prefer incertitudinile amantei. Prefer filmele de dragoste, dar mă uit cu plăcere şi la cele de acţiune, iar, ghinion pentru cele care vor stabilitatea mea hormonală, dar concertele la care merg sunt doar pentru muzică. Am şi istericale, dar am şi calm. Nevoia mea de dependenţă şi independenţă nu sunt altceva decât felul meu de a fi.
Scriind, zâmbesc pentru că e cam printre primele dăţi în care concentrez totul asupra mea.
Da, am cam început ştersul prafului prin colţurile vieţii de care fugisem până acum. Iar dacă una mi se spune pe faţă, iar alta se spune despre mine pe la spate, este treaba gurilor respective. Nu am de gând să mai pornesc războaie. Hmmm, a cam început să îmi placă de mine. Şi apoi, nu aştept eu prinţul pe
Jaguar alb, că nu mă omor după Jaguar, dar prinţul în decapotabilă roşie tot îl aştept… şi care susţine contrariul, să caute prin alte cearceafuri resemnate.
Abia acum pot răspunde şi la întrebarea: De ce persona nongrata? Pentru că eram o nongrata pentru mine.
Share on Facebook
Mai ales când îmi căşună mie pe ceva sau când mă deranjează ceva.